Frunza Alcătuire şi funcţii

O frunză este formată din: teacă peţiol limb

Teaca sau baza frunzei- este porţiunea cu care frunza se prinde de tulpină la nod. Ea este puţin mai lăţită.

Peţiolul - este codiţa frunzei Peţiolul - este codiţa frunzei. El susţine frunza şi o orientează spre lumină.

Limbul - este partea verde turtită şi mult lăţită a frunzei Limbul - este partea verde turtită şi mult lăţită a frunzei. Limbul este traversat de nervuri. Nervurile conţin vase conducătoare ce se continuă din tulpină şi totodată ajută la menţinerea limbului întins, conferindu-i rezistenţă. Limbul prezintă o faţă superioară, mai lucioasă şi de culoare verde închis şi o faţă inferioară, mai albicioasă, pe care nervurile sunt mai proeminente.

La unele plante pot lipsi fie teaca, fie peţiolul sau amândouă La unele plante pot lipsi fie teaca, fie peţiolul sau amândouă. Limbul lipseşte foarte rar şi atunci el este transformat în ţepi, ca o adaptare, ca un răspuns al plantei la condiţiile de mediu.

În lumea plantelor, frunzele sunt foarte diferite În lumea plantelor, frunzele sunt foarte diferite. Ele se pot clasifica după mai multe criterii: după forma limbului: rotundă, ovală, cordată, lanceolată, sagitată, liniară, aciculară, fistulară

după alcătuirea limbului: frunze simple, la care limbul e format dintr-o singură parte

frunze compuse, la care limbul este format din mai multe părţi, numite foliole, aşezate pe un peţiol. După modul de aşezare a foliolelor pe peţiol, deosebim următoarele tipuri de frunze compuse:

frunze penate, la care foliolele sunt aşezate de o parte şi de lata a peţiolului. Când în vârf se află două foliole, frunzele se numesc paripenat compuse (alunele de pământ), iar când se află o singură foliolă se numesc imparipenat compuse (salcâm, nuc)

după dispoziţia frunzelor pe tulpină: alterne, opuse, verticilate, în rozetă. Frunzele sunt dispuse la nodurile tulpinii astfel încât toate să primească razele solare. Acolo unde dispunerea frunzelor pe tulpină nu se face într-o anumită ordine, lungimea peţiolului este diferită: la frunzele din vârf ea este mai mică, planta expunându-şi astfel la soare toate frunzele. Aşezarea frunzelor pe tulpină este un caracter adaptativ. Ea are deci o mare importanţă pentru plantă.

Structura internă a frunzei Dintre organele vegetative, frunza este organul cel mai activ care participă la nutriţia plantelor. Funcţiile complexe ale frunzei au determinat particularităţile sale de structură: limbul este lăţit la cele mai multe plante pentru ca frunza să primească lumină pe o suprafaţă cât mai mare. grosimea frunzei este mică, ea fiind turtită, pentru că dioxidul de carbon absorbit să străbată distanţe mici până la locul de formare a substanţelor hrănitoare. ţesuturile din interior conţin multe cloroplaste cu clorofilă necesare funcţiei de nutriţie.

Dacă privim la microscop o secţiune prin frunză vom observa că unele ţesuturi se continuă şi-n frunză (epiderma, ţesutul conducător), dar apar ţesuturi noi, cum ar fi ţesutul de asimilaţie.

Pe o secţiune prin frunză vom observa: Epiderma superioară, formată dintr-un strat de celule care corespunde feţei superioare a frunzei. Epiderma inferioară, formată dintr-un strat de celule care corespunde feţei inferioare a frunzei. Miezul frunzei, care ocupă spaţiul dintre cele două epiderme. Celulele de sub epiderma superioară sunt alungite şi aşezate perpendicular pe epidermă. Ele conţin multe cloroplaste cu clorofilă orientate în şiruri. Aceste celule formează ţesutul de asimilaţie, locul unde se desfăşoară cel mai intens principala funcţie a frunzei, fotosinteza, pe care o vom studia în lecţia următoare. Spre epiderma inferioară se află celule cu forme neregulate, ele conţin mai puţină clorofilă şi lasă spaţii între ele.

Dacă secţiunea a trecut printr-o nervură se văd şi fasciculele libero-lemnoase ce conţin vasele lemnoase orientate spre epiderma superioară, iar cele liberiene orientate spre epiderma inferioară.

În epiderma superioară, dar mai ales în cea inferioară, se observă celule modificate ca formă şi ca funcţie. Acestea sunt stomate. O stomată este formată din două celule în formă de bob de fasole, aşezate cu scobitura faţă-n faţă, astfel încât între cele două celule se formează o deschidere numită ostiol. Celulele stomatice sunt înconjurate de celule de susţinere.

Prin ostiol se asigură schimbul de gaze în timpul respiraţiei şi fotosintezei, precum şi eliminarea vaporilor de apă, prin transpiraţie. În zilele călduroase, apa este eliminată în cantitate mare prin transpiraţie; dacă planta pierde prea multă apă, se usucă şi moare. Din acest motiv, ostiolul nu stă deschis tot timpul, el închizându-se în momentul în care planta începe să piardă prea multă apă. În funcţie de condiţiile de mediu şi de necesităţile plantei, ostiolul poate fi, deci, mai închis sau mai deschis.

Dacă, la un moment dat, cantitatea de apă din sol scade sau este o secetă prelungită, stomatele se închid pentru a împiedica pierderea apei, întârziind ofilirea. Dimpotrivă, la plantele de apă, stomatele sunt deschise mereu pentru eliminarea excesului de apă. În epiderma limbului pot exista între 100 şi 1000 de stomate pe 1 mm2, care servesc la schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediul exterior. Având o structură atât de complexă, frunza poate fi comparată cu un adevărat „laborator al naturii”.

Sfârşit