Păzit trebuie plaiul, neamul, graiul... Eseu narativ cu elemente de creaţie, elaborat în cadrul orelor de limbă şi literatură română în clasa a IX-a Elaborat de: Adriana Hropotinschi, elevă din clasa a IX-a, gimnaziul Hădărăuţi, raionul Ocniţa, satul Hădărăuţi Anul 2011

II Păzit trebuie plaiul , neamul , graiul

Era o zi însorită de vară, o zi neuitată. M-am trezit într-o clipă, m-am îmbrăcat la repezeală şi am ieşit afară. În jur era o splendoare. Soarele încălzea puternic. M-am aşezat pe prispa casei părinteşti. Fără să vreau, mi-am aruncat privirea spre căsuţa părintească. Totul îmi părea atît de aproape inimii, atît de sfînt. Cincisprezece ani i-am trăit în locuşorul acesta sfînt. O căsuţă obişnuită, cu brîie trase cu atîta migală de mînuţa mămicăi mele, o căsuţă cu lăicere moldoveneşti, alese cu atîta iscusintă de bunicuţa mea. Da, această căsuţă îmi ştia toată taina copilăriei mele neprihănită. M-a cuprins un gînd trist, dar dacă această căsuţă, acest sătişor cu oameni buni şi harnici nu vor mai exista? Am simţit o lacrimă amară, ce mi se prelingea pe obrazul de adolescentă. Cu acest gînd am deschis poarta şi am plecat de-a lungul satului. Satul de data aceasta îmi părea şi mai frumos, deşi, în calea-mi întîlneam oameni cu feţe umbrite de o tristeţe de nedescris. Într-un ţîrziu am ajuns la marginea satului, unde de ani de zile se înălţa în bătaia vîntului un stejar bătrîn. Fiind obosită, m-am aşezat la poalele lui.

Am început să-l admir. Mi s-a părut că e un copac neobişnuit. Am simţit o adiere uşoară, am privit în sus, ramurile ce porneau din inima acestui copac, au început să se clatine uşor. Deodată mi s-a părut că aud o şoaptă, am ascultat mai atent, într-adevăr, se auzea o voce. Peste o clipă mi-am dat seama că această voce cobora din adîncul rădăcinii. Am cuprins cu braţele mele neputincioase tulpina groasă şi am început să ascult atent. -Fetiţo, îţi mulţumesc că ai poposit la umbra ramurilor mele. Eşti una dintre cele mai tinere, care cauţi alinare la umbra ramurilor mele! Simt că nu ai venit cu nici un gînd rău, simt că eşti curată ca picătura mea de lacrimă, ce nu mi-o vede nimeni. Amico, să ştii că şi noi avem graiul nostru, şi noi avem durerile, şi lacrimile noastre, şi, binenţeles, şi noi, copacii, ca şi voi, oamenii, putem deosebi urîtul de frumos, binele de rău . Simţii fiori, în cele din urmă, începui să-l conving că n-am să-i pricinuiesc nici un rău şi continuai să-l ascult mai departe. -Scumpo, văd că eşti mare, mîine-poimîine vei pleca departe de baştina-ţi. Cine ştie ce te aşteaptă dincolo de fereastra zilei de mîine?

Deşi sînt copac, sînt cuprins de o nestăvilită bucurie că am fericirea să-ţi aparţin ţie, să vă aparţin vouă, oameni ai secolului al XXI-lea, cărora vă este dat să trăiţi pe acest plai. Se opri pe o clipă, apoi continuă. - Cum crezi, copilo, pentru ca trandafirii pe plaiul vostru să înflorească, mamele să nu încărunţească, pruncul să fie sătul şi să zîmbească de ce este nevoie? Îi răspunsem că pentru toate trebuie să fim un neam cu inimi unite, ce bat într-un unison, să avem un plai cu iarbă verde, pace şi iubire să fie între oameni. -Da , voi trebuie să fiţi uniţi. Deşi sîntem copaci, ne dăm bine seama de aceasta.Voi, generaţia de astăzi,nu lăsaţi în umbra uitării cărţile. Eu vă îndemn, pătrundeţi în esenţa existentei, pătrundeţi în tainele cunoaşterii. Cei ce işi împărtăşesc viaţa cu cărţile, li se deschid taine, lumi, esenţe noi. Nu-i uitaţi nici pe cei ce au lăsat o urmă în lumea ştiinţei, nu-l uitaţi pe Aleco Russo şi ,, Mioriţa”, nu uitaţi poezia, Albinuţa lui Vieru, nu-i uitaţi!

Nu puteam, dar, totuşi, trebuia să-l părăsesc... - Tu, draga mea, să depui dragoste în lumea cărţii, nu uita, cartea este un manual al vieţii . Optează pentru a fi o personalitate, pentru a fi om cu suflet mare în lumea aceasta. Auzindu-l, l-am cuprins şi mai tare, simţeam o căldură emanată din inima lui, nu mă puteam desprinde de el, era o atracţie profundă între noi. Se făcea seară, trebuia să plec, dar nu-l puteam părăsi. L-am cuprins încă o dată şi i-am promis că o să fiu inimă din inima părinţilor mei, o să fiu doar dăruire pentru formarea unui viitor prosper al neamului nostru. Nu puteam, dar, totuşi, trebuia să-l părăsesc... Mă pornisem spre sat şi, totuşi, nu-mi puteam lua privirea de la falnicul stejar bătrîn. Intrasem în sat şi înţelesem că nimic nu e mai aproape decît sătucul meu. Unde nu mă vor arunca valurile vieţii, nu voi uita cea mai frumoasă limbă, în care am spus cel mai sfînt cuvînt -Mama, nu voi uita cel mai senin loc de pe pămînt, unde mi-au apărut rădăcinile-casa părintească şi nu voi nega niciodată că plaiul meu este Moldova. Se făcuse seară, ajunsesem acasa , trecuse o zi însorită de vară, o zi neuitată...