Trăiau undeva nişte oameni foarte păcătoşi, alături de alţii, foarte drepţi. A trecut multă vreme. Păcătoşii au murit, şi pentru că nu s-au pocăit, au mers în iad. Au murit şi cei drepţi. Şi pe ei Dumnezeu i-a trimis în iad.
„Noi am greşit şi nu ne-am pocăit şi din acest motiv ne aflăm în iad; Păcătoşii au fost foarte miraţi când i-au văzut pe cei drepţi împreună cu ei, în locul de osândă. Şi i-au întrebat: „Noi am greşit şi nu ne-am pocăit şi din acest motiv ne aflăm în iad;
Drepţii le-au răspuns: Dar voi, drepţi fiind, care n-aţi săvârşit faptele noastre, ce căutaţi aici?” Drepţii le-au răspuns: „Voi greşeaţi şi noi vă osândeam.”
Dacă nu am avea nici o greşeală, numai prin osândirea aproapelui suntem vrednici de gheenă, pentru că, în faţa lui Dumnezeu, osândirea, adică răpirea dreptului lui Dumnezeu, este un păcat foarte mare.
Să nu ne grăbim să osândim, pentru că de multe ori vedem păcatul celui ce greşeşte, dar pocăinţa lui cea din ascuns nu o cunoaştem. Şi cât de cumplit este să osândeşti pe acela pe care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat.