Eseu narativ cu elemente de creaţie “În faţa mamei...” Eseu narativ cu elemente de creaţie elaborat în cadrul orelor de limbă şi literatură română în clasa a IX-a Elaborat de: Adriana Hropotinschi, elevă din clasa a IX-a, gimnaziul Hădărăuţi, raionul Ocniţa, satul Hădărăuţi Anul 2011

I În faţa mamei ...

E o zi obişnuită, o zi neuitată alături de mama grijulie: -Ţi-ai pregătit îmbrăcămintea ? -Ţi-ai luat ceva de-ale gurii? Se-nvîrte prin casă ca o veveriţă, nu mai are ea astîmpăr. - Mămico, mămico, mai şezi oleacă,-i-am zis. Mai şezi , să mă mai uit în ochii tăi la despărţire. Să-ţi sărut mînuţele tale bătute de vînt , sărutate de soare. Crezi că sunt în stare să iau cu mine acea poveste minunată a copilăriei , eroina principală a căreia eşti, buna mea mămică ? Crezi că voi putea lua împreună cu mine acea dragoste nemărginită, imensă faţă de tine, mamă, faţă de această casă, ascunsă-n verdeaţa copacilor sau acel izvor cu apă cristalină , pur din faţa casei? Oare îţi aduci aminte cum împreună întîlneam răsăritul soarelui, cum alergam prin cîmpia împestriţată cu flori, rochiţele şi picioruşele erau ude de acea lacrimă a dimineţii cu iarbă înrourată. Prin păru-ţi răvăşit se iveau razele soarelui, care-mi mîngîiau faţa. Eu alergam, alergam , eram cea mai fericită fetiţă din lumea întreagă.

Mamă , mamă, acest gingaş cuvînt răsuna peste împărăţia dimineţii , ca un apel la viaţă , ca un vis misterios. Erai cu mine, alături de mine, de sufletul meu, mamă, şi eram cea mai împlinită ,cea mai fericită. Iată a venit , în sfîrşit, clipa despărţirii. În curînd , îmi voi lua zborul din lăcaşul tău sfînt , duios, plin de căldură şi seninătate. Vulturul vieţii mele, simbolul cutezanţei se va înălţa tot mai sus şi mai sus. Zborul acesta , nefiind de nimeni oprit, fiindcă la baza lui se vor afla poveţele tale. Iar tu, măicuţa mea, mă vei privi din adîncul vremurilor cu ochi blînzi , senini , plini de bunătate şi lucitori ca nişte stele. Mămico, ţii minte cum şedeam vrăjite-n faţa focului, de acel feeric dans al flăcărilor şi de vorbele tale? Mă purtai prin lumea vrăjită şi plină de suflet al basmelor şi poveştilor tale, mamă. Cu suflarea întretăiată ascultam eu vorbele tale gingaşe, atît de gingaşe, că adormeam la peptu-ţi, adormeam dulce, dulce, dusă în lumea frumosului, departe de toată vîltoarea vieţii.

În memorie-mi persistă o amintire despre mîinile tale , ce împărţeau cu atîta dărnicie feliile mari de pîine. O pîine albă , mare, puhavă, plămădită din stropi de lumină , coaptă la căldura sufletului tău. Mamă , oare voi putea eu pe parcursul vieţii mele să-ţi reîntorc acea trudă nestăvilită, pusă la căpătîiul meu? Nu, eu veşnic voi fi datoare ţie, fiinţă plăpîndă ce mi-a dat viaţă , mi-ai fost mereu un pilon, mi-ai dat aripi pentru zborul de mîine. A trecut timpul. Am crescut mare. Iată că a sosit şi despărţirea. Oare cum să mă despart de tine, mămico? Cum să mă despart de această zînă din poveşti, o zină nespus de frumoasă, nespus de blîndă. În pragul casei ea rămîne singură, privindu-mă îndelung. Nu mai plînge, dragă mamă, nu ascunde lacrimi amare în colţul broboadei. Eu mă voi întoarce la tine, fiindcă mereu voi simţi necesitatea, de a te vedea, de a-ţi asculta poveţele. Mă voi reîntoarce, pentru a sorbi noi puteri din izvorul nesecat al sufletului tău , mămico. Spune-mi ceva la despărţire.

- Fiica mea, pleacă fără teamă în largul vieţii, fii dîrză, să priveşti doar înainte, fii cumpătată în toate. Iubeşte-ţi pămîntul strămoşesc, cerul, luna din juru-ţi. La orice pas al tău să semeni în glia vieţii: dragostea faţă de muncă, grai, Patrie. Să urăşti pe cei ce vor să-ţi întunece visurile, zarea vieţii, să nu permiţi, să se împlinească gîndurile lor mişele. Să contribui , împreună cu alţi tineri, la prosperarea, întărirea păcii pe pămînt. Jură, fiica mea că vei face toate cele spuse de mine. - Îţi jur ţie, mamă dragă, jur tuturor mamelor de pe pămînt că eu ,împreună cu toţi fiii şi fiicele lumii, voi apăra: florile, cerul, pămîntul !