FINANTE.

Prezentarea pe tema: "FINANTE."— Transcriere de prezentare:

1 FINANTE

2 Cuprinsul cursului: Introducere 1.CONCEPTUL DE FINANTE 1.1. Obiective
1.2. Relaţii financiare  1.3. Finanţele publice 1.4. Relaţii de credit 1.5. Relaţii de asigurari şi reasigurări 1.6. Finanţe publice – Finanţe private; asemănări şi deosebiri 1.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare 1.8. Bibliografia unităţii de învăţare 1 2.SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE 2.1. Obiective 2.2. Clasificarea cheltuielilor publice 2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice 2.4. Cheltuieli publice pentru învăţământ 2.5.Cheltuielile publice pentru sănătate 2.6.Cheltuieli publice pentru acţiuni economice

3 3. SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE 3. 1. Obiective 3. 2
3.SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE 3.1. Obiective 3.2. Impunerea fiscala si principiile ei 3.3. Impozitele directe 3.4. Impozitele indirecte 3.5. Bibliografia unităţii de învăţare 3 4.IMPRUMUTURILE DE STAT 4.1. Obiective 4.2. Trasaturile caracteristice ale imprumuturilor de stat 4.3. Elementele tehnice ale imprumuturile de stat 4.4. Operaţiunile privind imprumuturile de stat 4.5. Bibliografia unităţii de învăţare 4

4 Introducere Principalele obiective pe care ni le-am propus prin acest curs constau în: punerea în temă cu privire la particularitățile financiare la nivelul instituțiilor de stat sau al intreprinderilor private; exemple practice referitoare la recunoașterea în finante a celor mai importante operațiuni desfășurate de intreprinderi si stat asigurarea unei pregatiri bune a studentilor in acest domeniu, prin cunoasterea modului in care statul si intreprinderile isi exercita atributiile si isi promoveaza politicile la nivel macroeconomic si microeconomic.

5 Conceptul de finante

6 Cuprins: 1.1. Obiective 1.2. Relaţii financiare 1.3. Finanţele publice
1.3. Finanţele publice 1.4. Relaţii de credit 1.5. Relaţii de asigurari şi reasigurări 1.6. Finanţe publice – Finanţe private; asemănări şi deosebir 1.7. Bibliografia unităţii de învăţare 1

7 1.2. Relaţii financiare Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale. Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor sale, relaţii reprezentând transferuri monetare, în dublu sens, între buget şi firme sau între firme. Sfera relaţiilor băneşti o include pe cea a relaţiilor financiare, deoarece relaţiile băneşti presupun contraprestaţia, nu necesită neapărat un instrument legal de reflectare sau o bază legală generatoare şi nu au neapărat sau de regulă un caracter de continuitate. Caracteristicile relaţiilor financiare sunt: a) Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice. Apartenenţa relaţiilor financiare la sfera celor economice este determinată de faptul că sunt suportul bănesc al unor raporturi între proprietăţi şi modifică patrimoniul partenerilor sau cel puţin structura acestuia. b) Relaţiile financiare au loc organizat, adică pe bază legală şi de regulă cu caracter de continuitate.

8 1.2. Relaţii financiare (continuare)
c) Relaţiile financiare au efecte cu caracter definitiv. Această caracteristică exprimă faptul că, odată transferul financiar efectuat, modificarea de structură a patrimoniului este, în principiu, ireversibilă şi, de asemenea, suma transferată nu se mai poate reîntoarce la partea care a efectuat transferul. d) Relaţiile financiare presupun, în principiu, transferuri băneşti fără contraprestaţie directă şi imediată şi fără titlu rambursabil. Această caracteristică presupune că acela ce transferă nu poate pretinde contraprestaţii directe şi imediate şi nici restituirea sumelor.

9 1.3. Finanţele publice Componenta publică a finanţelor are în vedere:
a) procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor acestuia, în calitatea sa de autoritate publică; b) folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc (pârghie) de influenţare a desfăşurării ansamblului activităţii economico-sociale.   Finanţele publice îndeplinesc trei funcţii principale, şi anume: funcţia de alocare (fiscală), funcţia de stabilizare (extrafiscală) şi funcţia de redistribuire (socială). A. Funcţia de alocare, numită şi funcţie fiscală sau funcţie de repartiţie, are ca obiect formarea şi mişcarea fluxurilor financiare, adică formarea veniturilor bugetului de stat şi utilizarea lor, respectiv efectuarea cheltuielilor prevăzute în acesta. B. Funcţia de stabilizare, numită şi funcţie extrafiscală, are ca obiect utilizarea resurselor financiare ale statului pentru favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor economice. Ea presupune intervenţia statului în activitatea socială în general, în cea economică în particular. C. Funcţia de redistribuire, numită şi funcţie socială, are ca obiect transferul de putere de cumpărare între diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau între diferite categorii socio-profesionale.

10 1.3. Finantele private Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate în condiţii normale de profitabilitate. Caracteristica de normalitate este efectul acceptării de către agentul economic a unui câştig pe care el îl consideră satisfăcător pentru a-şi continua activitatea. În teoria modernă a finanţelor, acest câştig este interpretat şi ca o recompensă destinată agentului economic pentru asumarea riscului de a-şi fi angajat resursele în activitatea pe care o desfăşoară. În acest sens, apare problema arbitrajului, adică a opţiunii între variante. Problema este definită, în contextul menţionat, ca o alegere între variante câştig - risc, referitoare la modalitatea de utilizare (investire, plasare) a resurselor financiare disponibile la un moment dat. Obiectul finanţelor private include: • constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social; • repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor); • plasarea eventualelor disponibilităţi; • obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii lucrative; • mobilizarea creanţelor; • lichidarea obligaţiilor.

11 1.4. Relatiile de credit Relaţiile de credit sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor sale, relaţii reprezentând mobilizarea unor disponibilităţi băneşti în vederea acoperirii unor nevoi temporare. Relaţiile de credit se includ în sfera relaţiilor băneşti, iar disponibilităţile ce formează obiectul lor pot apărea fie ca numerar, fie scriptural. Caracteristicile relaţiilor de credit sunt: a) Au caracter rambursabil, adică transferul bănesc este temporar. Partea, agentul către care este direcţionat transferul, numit debitor, poate utiliza mijloacele numai un timp dat, după care trebuie să le returneze celui de la care şi le-a procurat. Partea, agentul dinspre care este direcţionat transferul, numit creditor, este proprietarul de fapt şi de drept al respectivelor mijloace. b) Sunt purtătoare de dobândă, adică serviciul, constând în a dispune, temporar, de mijloacele băneşti ce fac obiectul relaţiilor de credit, este remunerat. Dobânda apare ca o remunerare a celui ce dă cu împrumut, reprezintă o cheltuială pentru cel ce ia cu împrumut şi este considerată de aceea ca un cost al capitalului bănesc. Relaţiile de credit generează creditarea ca mod de finanţare a necesarului de resurse. Este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare în completarea celor proprii, dar, de multe ori, creditul reprezintă singura sursă de finanţare a unei afaceri sau a unei operaţiuni.

12 1.4.Relatiile de credit (continuare)
Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici ale relaţiilor de credit. În raport cu durata relaţiilor de credit, creditele se clasifică în trei categorii: pe termen scurt, pe termen mediu, pe termen lung. În raport cu calitatea partenerilor ce intră în relaţii de credit, creditele se clasifică în trei mari categorii: credit bancar, în care creditor este o instituţie bancară, iar condiţiile de creditare le fixează creditorul, negocierea lor fiind o excepţie; credit public, în care debitor este statul, care de regulă fixează condiţiile de creditare; credit comercial, acordat între partenerii de afaceri, în care condiţiile de creditare le propune creditorul şi, de regulă, sunt negociate între părţi; un agent economic poate acorda credit comercial în dubla sa calitate: de furnizor si de client.

13 1.5. Relatiile de asigurari si reasigurari
Relaţiile de asigurări reprezintă ansamblul relaţiilor economico-financiare ce se stabilesc între asiguraţi şi asigurători. Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul primei de asigurare îşi asigură bunurile sau se asigură împotriva unor evenimente. Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) care preia riscurile asiguraţilor, iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele produse sau achită sumele asigurate. Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de asigurare, iar în cazul producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, o despăgubire sau suma asigurată. Din punct de vedere juridic contractul de asigurare are următoarele caracteristici: o Este un contract sinalagmatic: părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente o Este un contract oneros o Are un caracter aleatoriu o Este un contract de bună credinţă o Este un contract de adeziune o Este un contract succesiv – se execută eşalonat o Este un contract consensual – devine valabil prin acordul de voinţă exprimat de cele două părti Din punct de vedere economic asigurarea presupune existenţa şi formarea unui fond de asigurare la nivelul societăţii de asigurări. Acesta se formează în mod descentralizat pe baza primelor de asigurare achitate de asiguraţi şi se utilizează în mod centralizat pentru: o Acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurări şi realizarea unui profit o Acoperirea pagubelor produse de riscurile asigurate o Constituirea fondurilor de rezervă la nivelul societăţii

14 1.5. Relatiile de asigurari si reasigurari (continuare)
Clasificarea asigurărilor 1) După forma pe care o îmbracă asigurările se clasifică în două mari grupe: a) asigurări obligatorii (prin efectul legii) sunt acele tipuri de asigurări care sunt reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu; b) asigurări facultative – relaţiile de asigurare se întemeiază pe baza unui contract, din această cauză acestea se mai numesc şi contractuale. 2) După obiectul asigurării, clasificarea asigurărilor se realizează astfel: a) asigurări de bunuri – au ca obiect bunuri materiale; b) asigurări de persoane – au ca obiect evenimente din viaţa persoanelor fizice; c) asigurări de răspundere civila – au ca obiect raspunderea faţă de terţi. 3) După natura relaţiilor dintre asigurat şi asigurator avem următoarele tipuri: a) asigurări directe – raportul se stabileşte în mod unic între asigurat şi asigurator; b) coasigurări – în care există mai multi asiguratori şi un singur asigurat; c) reasigurări – sau asigurări indirecte în care asiguratorul se asigură la altă societate. 4) După cadrul în care se operează, asigurările se clasifică astfel: a) asigurări interne – care operează pe plan naţional; b) asigurări externe – care operează pe plan internaţional.

15 1.6. Finanţe publice – Finanţe private; asemănări şi deosebiri
Între cele două componente ale sistemului financiar se stabilesc următoarele deosebiri şi asemănări: ° Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele private sunt generate de existenţa întreprinderii ca celulă economică producătoare de profit. ° Astfel finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic pe când sfera de manifestare a finanţelor private este de nivel microeconomic. ° Scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice iar în situaţia finanţelor private se urmăreşte gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului. ° Finanţele publice se supun dreptului public; finanţele private sunt generate de dreptul comercial. ° La nivel macroeconomic, bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor sociale, politice necesare existenţei statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli. ° La nivel microeconomic, bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine după care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite. ° Atât finanţele publice cât şi finanţele întreprinderii se confruntă cu probleme de echilibru financiar.

16 Sistemul cheltuielilor publice.

17 Cuprins: 2.1. Obiective 2.2. Clasificarea cheltuielilor publice
2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice 2.4. Cheltuieli publice pentru învăţământ 2.5. Cheltuielile publice pentru sănătate 2.6. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice 2.7. Bibliografie

18 2.2. Clasificarea cheltuielilor publice
Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui conţinut îl reprezintă exprimarea în formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute între stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor acestuia. Varietatea cheltuielilor publice a făcut necesară introducerea unor criterii pentru structurarea lor. Necesitatea decurge din nevoile de analiză ante sau postfactum, dar şi din cerinţele procesului de elaborare a bugetelor/programelor/ planurilor financiare şi de definire a indicatorilor bugetari. Principalele criterii de clasificaţie sunt: 1. Clasificaţia administrativă, bazată pe instituţiile prin care se efectuează cheltuielile publice: minister, departament, judeţ etc. Motivaţia acestei clasificaţii rezultă din faptul că asigură o repartizare a cheltuielilor pe o structură existentă, bine ierarhizată şi care permite identificarea comodă a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor şi a legăturilor lor „pe verticală”. 2. Clasificaţia economică presupune două grupări: A. după natura cheltuielii: a) cheltuieli curente sau de funcţionare, adică acelea care asigură întreţinerea activităţii instituţiei publice beneficiare, reprezentând consumuri definitive şi care anual trebuie reînoite; b) cheltuieli de capital, numite şi de investiţii, care au în vedere dezvoltarea şi modernizarea instituţiei beneficiare;

19 2.2. Clasificarea cheltuielilor publice (continuare)
B. după tipul de cheltuială: c) cheltuieli privind serviciile publice, care presupun existenţa unei contraprestaţii aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu (munca unui funcţionar, o reparaţie efectuată de un depanator), plata unor furnituri etc.; d) cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestaţie; ele reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor: • persoane fizice (pensionari, studenţi, elevi şomeri etc.), în care caz cheltuielile au caracter social pentru că au în vedere susţinerea lor ca indivizi făcând parte din categorii sociale defavorizate sau cu handicap; • administraţii locale (judeţ, municipiu, oraş, comună), în vederea completării resurselor lor financiare, în care caz au caracter mixt (şi social şi economic); • altor persoane juridice (instituţii, întreprinderi ş.a.), sub formă de subvenţii (de costuri, de export, de restructurare, de redresare financiară etc.), în care caz au caracter economic. 3. Clasificaţia funcţională, care are în vedere structura de activitate: domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Această clasificaţie este favorabilă realizării obiectivelor de politică economică şi financiară a statului deoarece permite identificarea unor activităţi sau spaţii geografice care sunt cele mai recomandabile pentru stimulare/descurajare prin pârghiile fiscală, vamală, a cheltuielilor guvernamentale.

20 2.2. Clasificarea cheltuielilor publice
4. Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care este efectuată cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele financiare publice: a) cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi la scadenţe certe, astfel încât sting angajarea statului pentru realizarea unui anumit obiectiv; de pildă, plata salariilor angajaţilor unui spital public sau virarea unei sume în contul unei lucrări de investiţie la o primărie; b) cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie, reflectate în conturi speciale, vizând rambursarea unor împrumuturi publice sau regularizarea unor avansuri; c) cheltuieli virtuale, reprezentând cheltuieli care se pot declanşa numai condiţionat de producerea unui eveniment/risc; de exemplu: garanţii de stat (statul va suporta cheltuieli numai în măsura în care cel garantat nu îndeplineşte anumite clauze/condiţii pe care şi le-a asumat faţă de cel faţă de care statul a garantat); de asemenea, cheltuieli din rezerve (din rezerva bugetară, de exemplu, se acordă ajutor financiar unor zone calamitate). 5. Clasificaţia ONU, folosită inclusiv de insituţiile sale specializate, poate fi: a) funcţională, identificând cheltuielile după destinaţia lor: • servicii publice generale (aparatul şi administraţia celor trei puteri în stat: legislativ, executiv, jurisdicţional), • apărare, • educaţie, • sănătate (inclusiv cercetare fundamentală), • securitate socială şi bunăstare (asistenţă, asigurări, protecţie, toate de natură socială), • acţiuni economice, locuinţe şi servicii comunale,recreaţie, cultură, religie, alte cheltuieli; b) economică, identificând cheltuielile după implicarea produsului intern brut: • consum final, formarea brută de capital (investiţii în capital fix, creşterea stocurilor materiale, achiziţii de terenuri, active necorporale, transferuri de capital).

21 2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice
Nivelul cheltuielilor publice pune in evidenta capacitatea unei tari de a indeplini obiectivele economice, sociale si politice la un moment dat. Principalii indicatori de nivel utilizati in analiza cheltuielilor publice sunt: 1. Valoarea cheltuielilor publice. 2. Ponderea cheltuielilor publice in PIB. 3. Cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate in USD (dolari). 1. Valoarea cheltuielilor publice releva gradul de interventie al statului in activitatea economica. Este un indicator bine fundamentat teoretic, dar mai putin utilizat in analizele economice internationale, intrucat este exprimat in moneda nationala. 2. Ponderea cheltuielilor publice in PIB, reflecta gradul de redistribuire a valorilor nou create prin intermediul bugetului de stat. In tarile dezvoltate, are o valoare de aprox. 60% din PIB. 3. Cheltuielile publice medii pe locuitor exprimate in USD (dolari).

22 2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice
Structura cheltuielilor publice Pune in evidenta modul in care resursele financiare publice sunt repartizate pe domenii de activitate. Se poate calcula static si dinamic, analiza dinamica evidentiind gradul de redistribuire a resurselor intre diferite domenii de activitate: CPi reprezinta cheltuielile publice aferente unui domeniu de activitate Dinamica cheltuielilor publice. Exprima variatia cheltuielilor publice de la o perioada la alta. (variatia cheltuielilor publice in anul de analiza fata de anul de baza) Principalii indicatorii de dinamica sunt: 1- Cresterea nominala absoluta a cheltuielilor publice, reprezinta cu cat au crescut cheltuielile publice, exprimate in preturi curente (nominale) in anul de analiza, fata de anul de 2-Cresterea reala absoluta a cheltuielilor publice reprezinta cu cat au crescut cheltuielile publice, in anul de analiza fata de anul de baza, exprimate in preturi reale: 3-Cresterea nominala relativa a cheltuielilor publice reprezinta cu cat la suta (%) au crescut cheltuielile publice exprimate in preturi nominale in anul de analiza fata de anul de baza.

23 2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice
4-Cresterea reala relativa a cheltuielilor publice reprezinta cu cat la suta au crescut cheltuielile publice exprimate in preturi reale in anul de analiza fata de anul de baza. 5-Indicele de crestere a cheltuielilor publice se calculeaza ca raport intre valoarea cheltuielile publice exprimate in preturi nominale sau reale din anul de analiza si valoarea cheltuielilor publice in preturi nominale sau reale din anul de baza: 6-Indicele de crestere al PIB se calculeaza ca raport intre valoarea PIB in anul de analiza si valoarea PIB in anul de baza: 7- Coeficientul de devansare al cheltuielilor publice se numeste si coeficientul de corelare intre cheltuielile publice si PIB. Se calculeaza ca raport intre indicele de crestere a cheltuielilor publice si indicele de crestere a PIB. k

24 2.3. Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice
8-Coeficientul de elasticitate se determina ca raport intre cresterea nominala relativa a cheltuielilor pubclice si cresterea nominala relativa a PIB. e Cand e > 1 inseamna ca ritmul de crestere a cheltuielilor publice este mai mare decat ritmul de crestere a PIB si deci devanseaza ritmul de crestere a PIB. e < 1 inseamna ca ritmul de crestere a cheltuielilor publice este mai mic decat ritmul de crestere a PIB.

25 2.4. Cheltuieli publice pentru învăţământ
Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori: a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de factori se include şi strucutra pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al numărului populaţiei; pe de altă parte, înmulte ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit „al formării continue”, care atenuează impactul invers al acelor structuri demografice în care predomină contingentele „în vârstă”; b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi, prin aceasta, generează cerere pentru activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea invăţământului; c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ (durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţiei de vârstă şcolară, crearea resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.

26 2.5. Cheltuielile publice pentru sănătate
Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată, în principal, de factori cu acţiune directă, între care cei mai importanţi sunt: a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa creşterii numerice este qvasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de vârsta a III-a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice pentru sănătate; b) factorii sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele de sănătate; c) creşterea preocupărilor privind prevenirea imbolnavirilor; d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită perfecţionării şi modernizării asistenţei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelor medicale, al aparaturii şi al medicamentelor.

27 2.6. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice
CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI ECONOMICE sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansare economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale). Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţa unui sector public. Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.). Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte. Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea informării/publicităţii. Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.

28 Sistemul veniturilor publice

29 Cuprins: 3.1. Obiective 3.2. Impunerea fiscala si principiile ei
     3.3. Impozitele directe      3.4. Impozitele indirecte 3.5. Bibliografia unităţii de învăţare 3

30 3.2. Impunerea fiscală şi principiile ei
Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Impunerea fiscală are următoarele caracteristici: a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la cine se referă, în legătură cu ce se stabileşte etc. Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ naţional (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de parlament. b) are titlu definitiv şi nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata impozitului/taxei a fost făcută conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în nici un fel. c) este fără contraprestaţie, ceea ce înseamnă că în schimbul plăţii impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent. În legătură cu aceasta, nu poate fi însă exclusă pretenţia pe care un contribuabil o poate avea, în mod cu totul îndreptăţit, faţă de stat, de a beneficia şi el (contribuabilul) de efectele pe care le are sau ar trebui să le aibă pentru cetăţean îndeplinirea de către stat a funcţiilor sale.

31 3.2. Impunerea fiscală şi principiile ei
În teoria modernă a finanţelor sunt formulate şi acceptate principii de echitate fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică şi principii social-politice, fiecare concretizat în câteva componente care precizează anumite laturi şi atribute ale conţinutului acestora. Echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impunere fiscală. Pentru aceasta sunt formulate principiile: impunerea diferenţiată a veniturilor şi averii,minimul neimpozabil. Principii de politică financiară. Aceste principii răspund unor necesităţi de natură financiară referitoare la suma colectată ca venit la buget şi la relativa stabilitate a acestor sume în raport cu conjunctura economică. În acest grup de principii se includ: randamentul fiscal, stabilitatea, elasticitatea. Un grup distinct de principii sunt cele de politică economică, al căror conţinut se referă la realizarea unor obiective economice pe care le are în vedere statul. Teoria financiară nu defineşte în mod expres astfel de principii, ci doar genuri de obiective a căror realizare poate fi influenţată prin impozite: procurarea veniturilor necesare efectuării cheltuielilor avute în vedere de stat; folosirea impozitelor, în general a fiscalităţii, ca pârghie pentru stimularea dezvoltării economice generale, zonale sau de ramură; idem pentru stimularea/frânarea consumului unor produse; idem pentru operaţiuni sau relaţii de afaceri în comerţul exterior. Un alt grup de principii sunt cele social-politice, al căror conţinut se referă la realizarea unor obiective sociale şi politice pe care statul le are în vedere. Nici în acest caz nu sunt definite în mod expres astfel de principii, ci doar obiective a căror realizare poate fi influenţată prin impozite: protejarea veniturilor unor categorii defavorizate, limitarea consumului unor produse considerate dăunătoare sănătăţii, influenţarea comportamentului demografic al indivizilor şi familiilor, deplasarea poverii fiscale către categoriile sociale care în principiu nu susţin partidul sau coaliţia de guvernământ, corelarea fiscalităţii cu interesele categoriilor sau grupurilor sociale pe care le reprezintă formaţiunile politice guvernante, refacerea imaginii guvernului în anul preelectoral etc.

32 3.3. Impozitele directe Impozitele directe sunt o categorie de impozite clasificate după criteriul trăsăturilor de fond şi de formă. Ele prezintă o serie de avantaje rezultate din trăsături ce răspund cerinţelor multora din principiile impunerii: sunt nominative, sunt legate de puterea economică şi de situaţia personală a contribuabilului, sunt aduse la cunoştinţa plătitorului anticipat plăţii atât în ce priveşte suma de plată, cât şi termenele-scadenţă. Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în impozite reale şi impozite personale Impozitele reale sunt aşezate pe obiectul activităţii şi nu mai sunt caracteristice epocii contemporane. Aşezarea lor necesită introducerea unei instituţii specifice care să descrie obiectul activităţii şi să-l înregistreze pe persoane. O astfel de instituţie s-a creat în timp numai în legătură cu pământul şi activităţile legate de el; pentru alte genuri de activităţi nu sa putut impune o astfel de instituţie. Cea iniţiată în legătură cu pământul se numea cadastru. Această instituţie avea ca obiect descrierea bunurilor funciare, menţionarea veniturilor pe care acestea le produceau şi evidenţa lor pe proprietari. Această instituţie, cu acelaşi obiect, dar cu funcţii modificate, se păstrează şi azi. Impozitele personale sunt aşezate pe venit şi pe avere şi constituie forma de impunere cea mai răspândită în zilele noastre. Impozitele pe venit sunt aşezate pe diferitele tipuri de venituri, unele fiind însă exonerate: pensii, ajutoare sociale, burse, dobânzi ş.a., cu diferenţieri pe ţări şi în timp. Obiectul acestui impozit îl constituie venitul realizat de orice persoană fizică sau juridică, venit care se numeşte brut. Acesta este ajustat, potrivit legii, prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, obţinându-se astfel venitul impozabil care reprezintă materia impozabilă şi, ca expresie cantitativă, masa acesteia. Impozitele pe avere sunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de persoanele fizice sau juridice. După obiectul propriu-zis al impunerii, impozitele pe avere sunt: impozite pe averea propriu-zisă, impozite pe circulaţia averii şi impozite pe sporul de avere. Plata impozitului se face, în quasitotalitatea cazurilor, din veniturile proprietarului şi nu din substanţa averii, pentru a încuraja economisirea cu scopul acumulării.

33 3.4. Impozitele indirecte Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum. Impozitele indirecte au în principal trei forme: taxele de consum, taxele vamale şi taxele generale. În afara acestora, în unele ţări, există şi monopoluri fiscale, adică o concentrare totală sau parţială în mâna statului a activităţilor de producţie şi comerţ (cu ridicata şi/sau cu amănuntul) referitoare la anumite produse, cum sunt: tutunul, sarea, alcoolul, cărţile de joc ş.a. Dacă monopolul fiscal vizeză şi producţia, şi comerţul (în ansamblul lui), atunci se numeşte deplin; dacă vizează producţia şi una din fomele de comerţ (fie cu ridicata, fie cu amănuntul), atunci se numşte parţial. Taxele de consum.Taxele de consum sunt impozite indirecte al căror subiect este producătorul şi/sau comerciantul, al căror obiect este produsul/serviciul ce se consumă sau încasările realizate prin vânzările lor, iar suportatorul este consumatorul final. Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce efectuează operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei operaţiuni şi al căror suportator este, în principal, consumatorul final. Taxele generale reprezintă plăţi efectuate de beneficiarii unor servicii solicitate administraţiilor publice. Aceste taxe au unele trăsături ale impozitelor (obligatorii, cu titlul nerambursabil, stabilite prin lege sau ca efect al legii), dar au caracteristica de a da dreptul la contraprestaţie directă şi indirectă.

34 IMPRUMUTURILE DE STAT

35 Cuprins: 4.1. Obiective 4.2. Trasaturile caracteristice ale imprumuturilor de stat 4.3. Elementele tehnice ale imprumuturile de stat 4.4. Operaţiunile privind imprumuturile de stat 4.5. Bibliografia unităţii de învăţare 4

36 4.2 Trasaturile caracteristice ale imprumuturilor de stat
Împrumutul de stat – reprezinta operatiunea prin care statul intra in posesie imediata de resurse financiare, in schimbul promisiunii de rambursare viitoare si insotita de o contraprestatie directa sub forma unei dobanzi ce remunereaza pe creditor. Calitatea de creditor revine persoanelor fizice sau juridice care dispun de mijloace banesti temporar libere si urmaresc sa-si valorifice capitalurile in plasamente sigure si in conditii de rentabilitate.Astfel imprumutul de stat prezinta urmatoarele trasaturi caracteristice: a Caracter contractual Caracterul contractual al imprumutului de stat, prezent in cazul oricarui împrumut, exprimă acordul de voinţă al părţilor. Trebuie precizat insa faptul că simplul acord de voinţă nu este suficient pentru încheierea in mod valabil a contractului, acesta fiind supus anumitor conditii. Astfel in cazul împrumuturilor de stat, materializate prin vânzarea de obligatiuni, oferta de vânzare ar trebui să cuprindă următoarele elemente de identificare ale emisiunii: denumirea titlurilor, data emisiunii, valoarea sa, forma împrumutului (cu dobândă, sau discount ), rata dabânzii, modalităţile de calcul ale acesteia, scadenţa, etc. b Caracter rambursabil: Ca orice imprumut dar in opozitie cu impozitele, imprumutul de stat are un caracter rambursabil. Asa cum am precizat in definitia imprumutului de stat acesta se caracterizeaza prin promisiunea viitoare de rambursare, la termenul fixat,a sumelor provenite de la persoanele fizice si juridice. Caracterul rambursabil al imprumutului de stat se pastreaza si in cazul imprumuturilor perpetue intrucat chiar daca nu este prevazuta expres o scadenta a acestuia, statul restituie creditorilor sai sumele imprumutate.

37 4.2 Trasaturile caracteristice ale imprumuturilor de stat
c. Caracter remunerator  Fata de impozite care nu presupun o contraprestatie directa din partea statului, imprumutul de stat are un caracter remunerator. Pentru sumele de bani imprumutate de la persoanele fizice sau juridice in scopul satisfacerii necesitatilor publice, statul pe lângă rambursarea acestora. Realizeaza o anumită contraprestaţie ce îmbracă forma dobânzii, a primei de rambursare si a emiterii sub valoarea nominala. Unele din aceste contraprestatii realizate de stat, prevazute in prospectul de emisiune pot fi retrase pe parcurs, ca de exemplu diminuarea dobanzii prin conversiunea datoriei publice.  

38 4.3. Elementele tehnice ale imprumuturile de stat
Principalele elemente tehnice ale imprumutuluide stat sunt:  -valoarea nominală (VN) – este prevăzută în prospectul de emisiune şi se calculează ca raport între valoarea totală a împrumutului şi numărul de titluri emise. Valoarea nominală prezintă o importanţă deosebită, întrucât este luată în considerare în calculul cuponului de dobândă, iar la scadenţă rambursarea împrumutului se face în raport cu valoarea nominală.  -preţul de emisiune (PE) – reprezintă preţul sau valoarea la care se realizează prima vânzare a titlurilor. Este prevăzut în prospectul de emisiune şi, în general, este mai mic decât valoarea nominală a titlului. Acest aspect este determinat de obiectivele statului de a intra, într-o perioada cât mai scurtă de timp, în posesia sumei împrumutate. Suma încasată de stat este egală cu produsul dintre numărul de obligaţiuni vândute şi preţul de emisiune.  -cursul bursier (CB) – reprezintă valoarea de piaţă a titlurilor, determinată în funcţie de raportul cerere-ofertă. Cursul se exprimă procentual, iar valoarea sa absolută se determină prin aplicarea procentului respectiv asupra valorii nominale a titlului. În situaţia în care valoarea cursului bursier este egală cu valoarea nominală, cursul se numeşte „al pari”, iar emisiunea se realizează la paritate. Dacă valoarea nominală este superioară cursului bursier, atunci acesta se numeşte curs „sub pari”, iar vânzarea se realizează la o valoare sub paritate. Dacă valoarea nominală este mai mică decât valoarea cursului bursier, acesta se numeşte curs „supra pari”, iar vânzarea se realizează peste paritate. -rata dobânzii (r) – poate îmbrăca două forme: fie ca rată de emisiune, fie ca rată reală de dobândă. Rata de emisiune este prevăzută în prospectul de emisiune şi se mai numeste rată nominală de dobândă, deoarece, aplicată asupra valorii nominale a unui titlu, determină valoarea cuponului de dobândă. Rata nominală de dobândă se calculează ca raport între valoarea absolută a dobânzii (D) şi valoarea nominală a titlului 

39 4.3. Elementele tehnice ale imprumuturile de stat
-dobânda - formă a preţului pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate; venit fix de care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate. -prima de rambursare – reprezinta un cost pentru debitori si se determina ca diferenta intre valoarea reala la rambursare si valoarea reala la plasarea imprumutului si este anuntata de stat in perioada campaniei publiciare de prezentare a imprumutului. Termenul de rambursare – reprezinta perioada de timp cuprinsa intre momentul emisiunii si momentul stingerii obligatiei statului fata de creditori. Termenul de rambursare poate fi precizat sau nu in cazul titlurilor cu renta perpetua. Daca termenul de rambursare este precizat in functie de acesta, titlurile de stat se clasifica astfel: titluri pe termen scurt, reprezinta titlurile emise pe o perioada mai mica decat un an si utilizate pentru acoperirea golurilor de casa si a unor cheltuieli neprevazute. Din aceasta categorie fac parte : a) bonuri de tezaur; b) poliţe de tezaur; c) certificate de trezorerie; d) certificate (bonuri) de trezorerie. titluri pe termen mediu şi lung: reprezinta titlurile emise pe o perioada mai mare decat un an si utilizate pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru finantarea unor investitii. Astfel de titluri imbraca forma obligaţiunilor sau a titlurilor de rentă. 

40 4.4. Operaţiunile privind imprumuturile de stat
Operatiunile specifice imprumuturilor de stat se refera la ansamblul posibilitatilor pe care statul le are la dispozitie de modificare a unora din elementele tehnice ale imprumutului ulterior lansarii lui,de plasare a titlurilor emise si de rascumparare a acestora. Plasarea imprumuturilor de stat – reprezinta operatiunea de vanzare a titlurilor de stat in urma careia statul intra in posesia sumelor imprumutate. Tehnicile de plasare se referă la modalităţile efective de vânzare a titlurilor. În practica financiară internaţională există următoarele modalităţi de plasare a titlurilor pe piaţă:  Plasarea directă de către emitent(subscriptie publica), care presupune ca statul să realizeze o largă publicitate a condiţiilor iniţiale ale creditului prin intermediul prospectului de emisiune şi să deschidă ghişee proprii prin care să vândă titlurile. De asemenea, emitentul gestionează întreaga operaţiune de plasare şi rambursare a titlurilor, ceea ce generează un cost de plasare care influenţează randamentul emisiunii. Cu cât preţul de emisiune este mai mare (în general mai apropiat de valoarea nominală) şi cu cât costul plasării este mai scăzut, cu atât randamentul operaţiunii de plasare a obligaţiunilor este mai ridicat. Suma încasată de stat este egală cu diferenţa dintre valoarea împrumutului şi costul de plasare, iar valoarea împrumutului se determină ca produs între numărul de titluri vândute şi preţul de emisiune. Plasarea prin vanzare la bursa se utilizeaza atunci cand statul vrea sa plaseze titlurile unei noi emisiuni cu costuri reduse si in mod disret. Plasarea titlurilor pe piata se face treptat deoarece o oferta mare dintr-o data ar conduce la scaderea cursului. Plasarea prin intermediari (în general reprezentaţi de consorţii sau sindicate bancare, constituite dintr-un grup de banci în al căror obiect de activitate se regăsesc şi operaţiuni de revânzare a titlurilor de stat).  

41 4.4. Operaţiunile privind imprumuturile de stat
Modificarea ratei dobanzii aferente titlurilor de stat se poate realiza fie prin operatiunea de conversiune fie prin operatiunea de arozare. Micsorarea ratei dobanzii la un imprumut de stat determinata de scaderea ratei dobanzii pe piata mult sub nivelul celei practicate la imprumutul respectiv, reprezinta operatiunea de conversiune. Conversiunea se materializeaza prin inlocuirea titlurilor de stat emise in trecut la o rata de dobanda mai mare cu titluri de stat noi emise la o rata de dobanda mai mica,corelata cu rata dobanzii de pe piata.Practic, datorita evolutiei pietei, statul are la dispozitie surse de creditare mult mai ieftine decat cele pe care le-a avut in trecut. Arozarea reprezinta operatiunea de inlocuire a inscrisurilor vechi cu noi titluri emise cu o dobanda majorata atunci cand cursul bursier al titlurilor de stat scade foarte mult datorita cresterii ratei dobanzii pe piata monetara si pe piata de capital, generand efecte negative atat asupra detinatorilor de inscrisuri publice care inregistreaza pierderi din diferenta de curs dar si asupra autoritatii publice la nivelul imaginii privind riscul plasamentelor capitalurilor ceea ce in viitor va ingreuna accesul statului la o astfel de modalitate de finantare.  Modificarea termenului de rambursare pentru imprumuturi pe termen scurt prin majorarea acestuia si transformarea imprumutului in imprumut pe termen mediu, lung sau fara termen reprezinta operatiunea de consolidare. Atunci cand imprumuturile pe termen scurt se apropie de scadenta iar statul nu are posibilitatea financiara de a le achita, autoritatea publica procedeaza la preschimbarea acestora cu imprumuturi pe termen mediu, lung sau fara termen, de aceeasi valoare dar cu dobanzi mai mari. Rambursarea imprumuturilor de stat – Rambursarea creditului obligatar reprezintă operaţiunea de stingere a obligaţiei emitentului faţă de creditorii săi, fiind echivalentă cu răscumpărarea titlurilor emise şi vândute anterior. În practica financiară intenaţională se utilizează următoarele modalităţi de rambursare: rambursare prin anuitati, rambursare prin rascumparare la bursa, rambursare prin tragere la sorti.

42 Radu Stroe, Dan Armeanu - Finante, Editura ASE, Bucuresti, 2004;
4.5. Bibliografie Radu Stroe, Dan Armeanu - Finante, Editura ASE, Bucuresti, 2004;